Ma uit la tine pe furis, ma joc cu tine pe furis, rad, zambesc, glumesc… te privesc! Scriu gandurile pe furis… sec.. dar nu pricepi!
Sar, fug, rad nevrotic… unde naiba esti? … sec …iar te-ai speriat!
Sunt nebuna cu acte, stiai?
Nu, nu stiai …

Te-am vazut intr-o zi de primavara dar erai o ciudatenie si jumatate, erai un amestec de plante dubioase. Dar oare asta pana cand? Te-am vazut o data, te-am vazut de doua ori, mi-ai placut, aratai bine, miroseai bine si te-am gustat. Am devenit dependenta.
Acum o zi fara tine trece infernal, un minut fara sa te simt si ma sufoc. Ma arde, ori de cate ori dispari si sunt in al noulea cer ori de cate ori simt ca existi. Sunt captiva in lumea ta, nu ma lasa sa zbor!

Sunt pesimista? Nu, nu sunt! Imi place doar sa fiu realista. Stiu care imi sunt prietenii, stiu cine va fi alaturi de mine “ no matter what” si stiu care imi sunt limitele ce vesnic ador sa le depasesc.
Visez cu ochii deschisi dar incerc sa nu-mi fac planuri. La ce sunt bune planurile? Nu fac decat sa te simti extrem de dezamagit atunci cand nu le poti duce la bun sfarsit, mai ales daca acele planuri nu depind doar de tine. Asta desigur nu inseamna ca nu am asteptari. Am asteptari de la mine dar nu si de la ceilalti. De ce sa-i conditionam pe cei dragi, de ce sa-i fortam sa faca anumite lucruri? De ce sa cer de la o persoana ceva ce poate nu doreste sa-mi ofere sau de ce sa cer de la o persoana ceva ce poate ii depaseste capacitatile spirituale, psihice, fizice, materiale?
E mult mai usor sa iau lucrurile ca atare. Asta sunt, asta esti, asta suntem. Nu ar fi mai usor sa-ti selectezi prietenii si nu sa-i schimbi?