Aş vrea să râd. Să râd de tine, de el, de ea, să râd de necazul meu. Să-mi înec plânsul într-un mic zâmbet şi apoi din nou să încep să râd ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Dar nu ştiu ce râs mi s-ar potrivi mai bine: unul malefic precum gândul ce mi-a trecut prin minte câand v-am văzut, unul ironic gândindu-mă că va veni şi rândul tău să suferi sau unul ipocrit la fel ca rânjetul de pe faţa mea care ar vrea să-ţi spună cât de jalnici sunteţi şi cât de mult vă urăsc dar care preferă să se prefacă pentru a nu-ti da o satisfacţie inutilă iar în final mai rămâne unul prietenesc care să-ţi spună că va fi alături de tine indiferent ce ai face. Hmmm grea decizie zău!
Ce-ţi mai e şi cu deciziile astea, toată viaţa e plină de decizii, decizii ce-ţi par bune la început dar atât de eronate în final. Decizii, decizii, zau, cred că dacă aş şti că sunt o fire norocoasă aş face o alegere ca cele din jocurile copilăriei sau aş da cu banul, dar nici macar noroc nu am şi uite aşa sunt pusă din nou în fţa unei decizii sau mai bine zis a unei greşeli iminente ce mă urmăreşte peste tot şi care îmi şopteşte la ureche că tot mă va prinde o data!
Dar mă trezesc, renasc din propria mea durere şi mă uit la voi şi-mi da seama că în tot acest timp voi m-aţi privit şi m-aţi bârfit, însă ce conteză, eu rămân cu râsul meu zgomotos, cu vocea mea prea stridentă care odata îti placea şi-mi spuneai că prin asta eu sunt unică, dar care acum te deranjează. Vă las să râdeţi pe seama mea, pentru că acum chiar nu-mi mai pasă, nu sunteţi cu nimic mai buni decât mine şi mi-e groază de gândul că într-o bună zi aş putea ajunge ca voi.
Îţi aminteşti când râdeam de bietele fraiere cu aiere de vedetă? Acum, tu eşti una dintre ele, păcat însă că sunt doar nişte biete aiere, pentru că pe bune că nu mi-ar fi ciuda dacă ai fi cu adevărat cineva şi poate chiar ai fi fost dacă nu ai fi renunţat la visul tău şi dacă nu te-ai fi lasăt prinsă de o lume în care nu ai reuşit să ajungi decât în aparentă, dacă n-ar fi contat atat de mult câţi bani are ,,iuby” sau tatăl lui ,,iuby”. Dar ce contează pentru că acum voi sunteţi cei mai tari iar restul sunt nişte proşti ce profită de nişte plastici dar ce-I cel mai rău e că nici măcar nu vă dati seama de asta!
Acum desenez multe semne de întrebare, precedate de multe idei vechi şi noi dar din nou aud acel râset malefic, ipocrit, care se aude din ce in ce ai tare! Mă uit în jur dar chiar nu e nimeni şi atunci realizez că e râsul meu, dar care acum nu mi se mai pare doar malefic şi ipocrit ci şi prietenos. Da, e prietenos cu mine dar în nici un caz cu cei din jur, cei care mi-au făcut rău, şi astfel desenez o ultimă întrebare: am înnebunit?
