SPINI

Incerc sa rad sau macar sa zambesc, incerc sa fiu din nou eu. Incerc sa-mi deschid din nou aripile care mi-au fost frante de dulcele sentiment insa nu pot si atunci ma las in mainile dulcelui meu vis ce ma poarta pe razele sperantei, ce ma mangaie usor si-mi promite inca o speranta la capatul tunelului. Acea speranta infloreste in ufletul meu pana cand inconjurata de otrava incepe sa se ofileasca si moare. Asa incet, incet, cu fiecare floare, cu fiecare speranta otravita ma otravesc si eu sau poate mai rau de atat nu poate fi decat moartea, zeita suprema ce are grija sa piara treptat, treptat tot ceea ce e frumos in sufletul meu crescand acolo cu mare grija un castel de spini unde sa troneze ea, de unde sa poate prinde glas prin mine.
Acum as vrea sa smulg din sufletul meu castelul de spini ce ma apasa, ce imi provoaca o durere imensa si nu ma lasa sa ma bucur de tot ceea ce e frumos. As vrea sa vars acea mare de venin care imi curge prin vene si sa-l inlocuies cu altceva...ceva pur desi puritatea insemna inocenta iar inocenta durere. Astfel stiu ca orice as face, orice as deveni, sau as vrea sa devin tot nu voi putea zambi pentru ca voi fi prea preocupata sa lupt pentru ceva ce nu-mi apartine, insa ceva ce imi doresc atat de mult, ce ma ajuta sa trec peste tot veninul ce ma inconjoara si mai ales care poate trece de toti spinii din sufletul meu.
Gata ma intorc la dorinta initiala, vreau sa zambesc, sa zambsc pentru ca simt acest lucru, nu doar pentru buna impresie sau pentru a nu da satisfactie altora ca m-au invins.”Zambesc, zambesc,zambesc,zambeste, zambesc,zambesc,zambesc,zambeste,zambesc” e tot ceea ce imi repet dar nu reusesc si atunci ma intorc de unde am plecat, ma intorc spre chinul meu, care e mai puternic decat mine. Asta pana intr-o zi cand din nou va lua nastere o speranta, speranta ce se va stinge treptat, treptat lasand loc alteia si alteia pana la sfarsitul timpurilor pentru ca ele traiesc vesnic in mine, in tine, in el, in ea si astfel se naste ultima speranta a mea....